Încă nu am reușit să pun alineat… Cred că nu merge, căci am mai citit alte bloguri și încă nu am văzut pe niciunul acest procedeu.
Bine, că eu de fapt vreau să scriu despre altceva. Despre echilibru. Despre neîncredere. Despre loialitate…
E o poveste scurtă, dar plina de morală. Exact ca o fabulă.
Acum câțiva ani, la pauza unui meci, pe gazon apare cineva cu un buchet de flori în mână. Imediat crainicul îl prezintă : “… cel ce pleacă în Canada pentru a călca pe urmele lui Leonard Doroftei”.
Astăzi, când sunt în acea stare a așteptării marelui(de fapt mic) meci realizez că mai sunt câteva ore pâna când acel boxer își va apăra titlul mondial. Realizând, deasemenea, pentru a mia oară ce bețivi plictisitori am lângă mine vreau ca timpul să treacă cât mai repede pâna la orele meciurilor… Dar cel mai mult aș vrea să am șansa de a-mi cere scuze…
În numele meu, si al celorlalți 10000 de oameni prezenți la acel meci pe stadion. Acei oameni care au râs la prezentarea făcută de crainic. Recunosc, și eu am râs! Că doar nu se ajunge atât de ușor campion mondial.
Oare cum s-a simțit atunci…? Oare de ce înca mai susține că e român, că e gălățean…?
Diseară(mai exact mâine dimineață) aș vrea să ne dea iar peste nas. Să ne arate iarăși loialitatea aceea specifică Mastiff-ului Neapolitan, cu care ne-a obișnuit Doroftei. Sper să-l vad iarași cu tricolorul pe spate, asigurându-și mama că e bine.
Şi acum mă întreb oare cu cine țin Paskany și Mureșan. Că Fabbiani sau Semedo sau restul lotului secuiesc, cu siguranță nu sunt interesați de meci. Cum spuneam e ușor să fii o persoană mai bună în intersezon.
IARTĂ-NE BUTE, CĂ NU ŞTIAM DE CE RÂDEM…!!!
