Totul s-a petrecut acum o săptămână. Am crezut c-o să-mi treacă, și chiar mi-a trecut. Adică nu mă mai gândesc în continuu la asta… Si ce speranțe aveam…
Seara începuse bine : bere, alune și multă bună dispoziție. Speranță, credință… Și multe alte sentimente nobile! Apare echipa. Ce dracu’ caută Nicoliță la EURO, nu că mi-ar plăcea mai mult Florentin Petre da’ parcă e mai bun pe faza de atac… Ce caută Raț, Marius Niculae sau Codrea? Aaaaa… Lipsește Rădoi… 
Nici măcar pe stadion nu l-au lăsat.
- Ce facem, frate? se aude cineva…
- Stai liniștit că e Chivu și Ghionea… E bun si ăsta la cap… Poate o bagă el dacă Goian n-a reușit până acum… încerc eu să-l liniștesc.
Trec și peste asta și încep să sper. Și sper, sper… Și Mutu nimic. Nici o fază… Nimic…!
N-are rost să scriu cum m-am simțit tot meciul. Doar cum a fost la sfârșit… Nervi, garduri și chei rupte neintenționat. Și iarăși nervi!
Cineva mi-a spus că ești mai puțin bărbat dacă stai în dreapta și-ți lași soția să conducă. Pe dracu’… Bărbat ești când iubești, când lupți până la ultima suflare, când faci orice altceva în afară de ce am văzut acum 7 zile…Asta am vrut să văd… : bărbăție… 90 de minute de luptă, 11 războinici(vorba ciobanului)… Aș fi vrut o înfrângere cu respect, cu 11 bărbați ieșind de pe teren cu capul sus… De ce mi-a fost frică n-am scăpat : de mentalitatea românească… Am fi preferat pomana olandeză…!
Cât să mai suferi așa singur… Căci pe teren nimeni n-a simțit ce s-a simțit acasă și în tribune. Și imnul nu trebuie schimbat căci chiar suntem un popor de pacifiști care ar trebui să se trezească, și asta s-a văzut în reacția față de Italia… Aceeași Italie care a mers în genunchi tot turneul, până la penaltyuri cu Spania…
De restul nu mă mai interesează. De fapt nu mă va mai interesa fotbalul niciodată… Asta până la prima etapă…
What we do in life echoes in eternity
