“Grupele umane n-au toate aceeași chimie sufletească și același destin. Unele au avut soarta să umble din loc în loc pe uscat și pe mări, schimbând producte, făcând negoț și întemeind orașe. Altele și-au mișcat turmele și sălaşele din furnicarul Asiei, bătând războaie şi cotropind alte neamuri, agonisindu-şi bunurile lumii cu sabia.Totuşi cei dintăi au rămas mai presus cu agerimea vicleniei lor. În sfârşit, sunt neamuri care prind rădăcină în pământ ca pădurile şi ca ierburile. Acestea se ridică din furtuni şi din puhoaie, stăruind, aşteptând şi pentru ele de la Dumnezeu plinirea timpului.
Asemenea neamuri nu ară morminte altora, nu deschid puhoaie de sânge şi nu clădesc piramide de leşuri; nici nu adună în haznale aurul lumii. Nu se bucură de bunuri prea mari şi de fală prea înflorită. Viața plugarului şi a păstorului statornic e mărginită, e ordonată de apusuri şi asfințituri, de anotimpuri, de vatra familiară şi de mormintele strămoşilor. Mulțămirea lui materială e mediocră; de aceea îşi creează bunuri sufleteşti. Religia şi legenda, cântecul şi tradiția sunt pentru el bunuri mai substanțiale decât aurul.
Din această categorie inferioară s-a întâmplat să fie pamântenii aceştia din Dacia şi din preistorie.”
“Dacă zimbrul n-ar fi oprit repetat , în cetățuia lui de codru şi munte , pe marele vânător, El-Fatîh şi-ar fi putut lua timp ca să ajungă mai curând acolo unde numai moartea l-a împiedicat să ajungă. Calul său vânăt ar fi mâncat orz din pristolul de la Roma. Dumnezeu nu a îngaduit; şi ca să nu se plinească amenințarea celui mai semeț şi mai tare dintre stăpânii de seminții, a pus ascuțime şi tărie în mintea şi brațul celui mai neînsemnat prințişor de la marginea creştinătății.”
“Scribii tuturor acestor neamuri ne-au învățat succesiv să ne plecăm stăpânilor lor ca domnilor şi împăraților celor mai mari ai lumii. Au făcut asta fie din pricină că n-au fost în stare să discearnă adevărul unic, fie din pricina nevoii de pâine, fie din laşitate. Oamenii liberi sunt foarte rari.
În lumea antică, bătalia de la Termopile reprezină poate numai un cuvânt frumos, iar războiul Troiei mai mult stihuri şi tropi.”
